Într-o duminică, pe când clopotele Sucevei vesteau sărbătoare, și bucurie, și odihnă, care de mult nu mai fuseseră printre poporeni, Hălăuceanu porni cale lungă, urmat de ai săi haiduci, și doinind:    
Doamne, pe dusmanii mei 
Fă-i pe drum bolovani grei, 
Să calce picioru-n ei, 
Calul cu potcoava nouă, 
Să crape piatra în două. 
Și iar verde primavară, 
Duce-m-aș în codru iară, 
Și iar verde frunză deasă, 
Duce-m-aș la mine-acasă 
Să văd de plug și de coasă 
Și de-o nevastă frumoasă.
 Într-un târziu ajung ei unde era nevoie să ajungă: la marginea iezăturii unde dormea buha. Pe drum își făcuseră rost de toate cele trebuitoare: la un fierar tocmiseră să le facă fiecăruia câte o ghioagă cu niște țepi, pe care mai apoi un pădurar cu multă minte îi amestecă în rășină și câlți.    
  Ajunși, tovarășii Hălăuceanului stingheriră bala din somnul ei dus, și ea, trezindu-se cu mânie, se și năpusti asupra lor. Hălău­ceanu o aștepta într-o parte, cu ghiulele de rășină gata pregătite, câte una pentru fiecare dintre capete: 
– Na lighioană! Han-tătar, sarsailă, zise, botezând fiecare cap în parte. Gurile acelor capete se încleștară în rășină iar țepii ascunși în câlți tăiau adânc gâtlejurile nesățioase. Și cum balaurul în­chidea ochii de durere, nu tocmai greu a fost să taie fiecare câte un cap, șapte cu totul. Numai doi dintre ei neavând ce tăia, ar fi zis ei mai târziu, au cam luat-o la sănătoasa, de-a râs o bună bucată de vreme satul de ei. În vreme ce balaurul încă își zbătea trupul, s-au rupt de atâta zbucium zăgazurile iezăturii și a început îndată a curge un pârâu tulbure, amestecat cu sânge. Abia într-un târziu s-a limpezit și-i limpede și azi, iar lumea îi spune Izvorul Alb. Din zăgazul acela de piatră a rămas numai o stâncă, știută până acum cu numele de Piatra Buhei, ce-o afli îndată ce începi a urca drumul Rarăului de la Capu Satului, pe malul izvorului de care v-am spus. (**)